când fericirea se măsoară în kilometri

        Zicea cineva în jurul meu  - sau doar am auzit un ecou de glas (who knows?) - că fericirea nu poate fi măsurată și comparată, că nu are unitate de măsură sau echivalent. Că e absolută, ca o constantă!
Nop!!
     Fericirea se măsoară în kilometri…
     Kilometri de iubit, de numărat și de măsurat pe care îi faci ca să întâlnești iubirea, să o auzi, să o respiri, să o vezi. Fie că zbori cu avionul sau iei taxiul! Că te leagănă trenul sau îngheți într-o stație uitată de lume luând tramvaiul… doar ca să-l vezi, doar ca să-o vezi! Ai simțit vreodată nevoia aceea acută doar de a știi în fiecare moment al zilei, unde e, cum e, ce face? Și între voi sunt sute de kilometrii care nu pot fi acoperiți cu sărutări sau cuvinte frumoase?

WHO YOU ARE… who am I

        Ploaia renaște în mine sentimentul de claustrare al unui suflet în altul. 

      În toată splendoarea ei de toamnă, mi-e foarte greu să mă găsesc pe mine, cea care sunt, cea care-am fost. Te caut pe tine în mine, tu cu toata iubirea ta, risipă de gânduri și vorbe, visul meu verde explodat în mii de culori! Aș vrea să am multe vieți de trăit cu tine, multe vieți în care să te caut și-n care să te găsesc… Ți-am spus atâtea vorbe încât am rămas golită de mine. Ți-ai lăsat sufletul la picioarele mele și la picioarele toamnei. Mi-am lăsat inima la loc sigur… acolo unde te-am iubit!  De ce mă mai caut? Știu unde să mă găsesc. Pe mine în tine… Trebuie doar să te am, o dată… și înc-o dată. 

         Cine ești tu? … omule-prietene, omul meu drag!

         Cine sunt eu?…. 

         Sunt suflet în sufletul toamnei, roadele ei mi le simt pe umeri curgând...

       

te iubesc iubire….

          În toată viața mea n-am știut că undeva, printre multele lucruri spuse si făcute a fost loc de iubire.

Mi-am cerșit dreptul la ea înfruntând golul, vidul ce se ridica în jurul meu. Am luat de guler soarta de mii de ori și-am dat cu ea de pământ de tot atâtea ori. Am visat cu ochii deschiși să pot să am parte de ea. Nici nu credeam că există.

        Vorbesc cu mine însumi câteodată, și-mi spun că mai bine de atât nu există, nu se poate… Am lăsat mașina undeva la câteva străzi distanță de casă și am pornit pe jos în toamna plină de lumină să mă scutur de tine, să-ți pierd parfumul și mirosul, să nu te mai simt atât de prezentă lângă mine. Ți-am luat bucuria și iubirea și mi le-am pus la piept. Le port ca pe-o cocardă! Și-aș vrea să strig. Să iasă din mine minunea de mi-ai dat-o. Odată cu sărutările. Odată cu tot trupul tău cald și fremătând de viață și de lumină.
          Dar te mai țin acolo. E bine cu tine acolo… Sufletul meu s-a împăcat și cu distanța și cu viața! Am făcut pace cu mine de când te am pe tine.
           Pentru că TE IUBESC, Iubire!….

Când viața îți dă ”cu sec”

          Din când în când, viața sau soarta (ne plac nouă substantivele de genul feminin pentru că par mai dulci si pentru că nu ne putem supăra foarte tare pe ele) joacă cu noi dur. Într-un fel, e modul ei de a spune că e timpul să faci alegeri. Și pentru că de cele mai multe ori ne e teamă sau ne e prea confortabil, sau pur și simplu nu știm, Curva mică îți dă cu sec!
          Iar tu te uiți strâmb în mâinile tale strânse cuib peste cele cinci cărți pe care nu le-ai mai evaluat de mult. Nici nu știai că le ai. Nici nu realizai că ai totuși atâtea cărți în mâna ta mică… Ce-ai putea face cu ele? Cum sunt ele vis-a-vis de ce ar fi trebuit să fie… ca să câștigi și tu o tură! Să-ți dea și ție cu plus, măcar o dată…
          Ai vrea să ai in mână un careu de ași! Cu ei ai fi putut merge până la capăt, fără nici o teamă. Ai fi plusat și probabil ai fi caștigat. Dar n-ai… Nici măcar trei dame… Ai doar o pereche - perechea ta! Ți-a intrat așa - pe nevăzute - direct în inimă! Nu știi ce vrea viața de la tine, nici ce fel de cărți se așteaptă de la tine… Tu ai doar amărâta asta de pereche, cu care ești mândră dar cu care nu știi dacă o să poți câștiga. Dacă o să te țină măcar până la finalul jocului.
          Și-ți vine uneori să arunci cărțile pe masă, dar nu ai curaj. Nici să renunți la luptă, nici să schimbi perechea ta cu cine știe ce cărți pot să-ți intre! Te gândești să schimbi celelalte cărți… să vezi ce vine. Ce vină au celelalte cărți că tu ești nesigură!

          Când viața îți dă cu sec, pune pe masă cărțile fără regrete! E doar o cale să poți fi din nou sinceră cu tine, să te reevaluezi și să te poziționezi din nou după un nou azimut!
           Și mai schimbă lacrimile cu unele de fericire… e timpul!

devreme insomniac

         Așa sunt câteodată… eu, devreme insomniac, maniac de tine, cu toate obsesiile mele ridicate vertical pe pereți. Când nu pot dormi și mă ridic în capul oaselor în patul care frige fără tine acolo. Doar gol și pustiu și arderi… O întreagă plăcere, majoră plăcere de a fi singurul suflet din casă care calcă desculț pe podele în miez de noapte și în crăpat de ziuă bătând cărare între pat, fereastră și masa unde zace un laptop. 

           Așa sunt eu acum, tulburat obsesiv de trupul tău și de vorbele tale. Mă ard încet la foc mic toate tăcerile tale când eu îți doream gândurile, toate depărtarile noastre când eu căutam peste tot modalități să fim împreună. Să îți găsesc gura printre săruturi străine și ochii prin margini de poze. Să privesc ecranul telefonului de 10 ori pe noapte și de 10 ori 10 pe zi fără să formez, fără să răspund, doar să privesc și să aștept. Doar o tăcere de-a ta de la capătul celălalt. Măcar una… 

           Așa devin insomniac de vreme, devreme trezit din letargie. Mi-e frică să adorm ca nu cumva în lipsa mea din starea de veghe, tu să apari iar eu să nu te cuprind. Cu totul. Să te pierd printre rânduri, printre ore, printre tot ce încă nu s-a dat la o parte dintre noi să ne facă loc. Pentru a ne putea iubi în voie. De ce am voie? Pentru că sunt insomniacul suprem, cel care te urcă sus pe piedestal și te adoră în fiecare noapte în care toți ceilalți dorm. Și te visează!… De ce eu și nu un altul? Pentru că eu cunosc cel mai bine chipul tău odihnit pe pernă. Pentru că atunci când dormi eu bat cărare în casa goală de tine, între un pat și fereastră și laptop.

            Așa mi-e scris! Se pare că m-am consolat cu deprinderile mele nocturne, m-am împăcat cu ideea de a nu stăpâni peste pat toate nopțile, doar pentru a-mi petrece zilele acolo cu tine! Da, am devenit insomniac, iubito! Trupul meu nu mai are noțiunea timpului. Nu vrea repaus, te vrea doar pe tine. Pe tine, care după amor, faci cărare între pat, laptop și o ferestră. Deschisă. Prin care îmi face semn viața noastră. Toată. Împreună!

            

cu iarba în picioare!

Azi m-am gândit că e bine și vară... și că nu are rost să te pierzi în amănunte când vrei să iubești și să fii iubit! Am făcut multe greșeli în viața mea, am făcut și bine, balanța aș vrea să o păstrez undeva în echilibru... Am pierdut, am și câștigat. Ca fiecare. Am avut prieteni, pe unii i-am păstrat aproape, pe unii i-am părăsit pe cale, dar niciodată cu voia mea. Eu i-aș fi ținut pe toți lângă inima mea, uneori egoistă și absurdă, alteori caldă și tandră. Să dărui puțină iubire și căldură îți face bine, cumva, mai târziu vei primi la fel. Atunci când te aștepți mai puțin…

În drumul meu și al verii vreau să fie iubire! Multă, din plin, așa cum este soare și verde încă. Vreau inimi pline în jurul meu.

Îmi iau verdele pădurilor în ochii și iarba-n picioare și merg să mă risipesc și să mă dăruiesc, vouă, prietenilor mei și Verii atât câtă mai e…

cele două cuvinte

Indiferent de ce ar putea spune oricine, indiferent de părerea unora sau altora, femeile întrec în voință bărbații. Nu însă când li se spune că sunt iubite. La ”te iubesc!” recționează într-un fel anume, toate la fel. Voința lor se anulează prin această expresie. Dă chiar cu minus. Minus opinie personală, minus dorințe și nevoie personale. Plus uitare de sine, ignorare obiceiuri și obișnuințe proprii.  Ce bine că ei  nu spun asta prea des… ce bine că ne iubesc așa, în tăcere!

Tăcerile lor ne conferă sprijin în pasiunile noastre, ne ajută să ne găsim pe noi, să putem fi mame, neveste, slujbași cu normă mai mult sau mai puțin întreagă. Dar nu suntem complete… Nu fără acel ”te iubesc”! Fără acele cuvinte care ne dau universul peste cap. Dar îl întregesc atât de rotund…

Femeile sunt jumătăți de oameni cu voința legată de cele 2 cuvinte. Cu ele trec binele și răul de aceeași parte a baricadei.

Și dacă nu sunteți pe deplin convinși, faceți exercițiul cu mamele voastre, cu iubitele, cu soțiile… Și să îl faceți cât mai des!

Despre sărut și alte obiceiuri frumoase

Despre sărut s-au scris multe, de ce mă apucă pe mine să scriu despre un obicei pe care 90% din populația Pământului îl implementează de zor, habar n-am!

Sărutul mâinilor, sărutul ochilor, sărutul buzelor… mulțime de săruturi…Gura în sine vrea sa fie a-toate-cunoscătoare. De mici copii explorăm universul din jurul nostru cu toate simțurile. Din toate, cel mai drag cred că ne e sărutul!

Ne sărutăm copii pe frunte, mâinile mamei, gura iubitei.

Mi-am dorit mereu o definiție absolută a sărutului. De ce îl așteptăm, de ce ni-l dorim.

  

De ce am scris despre sărut?

Poate pentru că n-am găsit altceva mai bun… Mai bun decât sărutul? Nu există!..

grevă…de tine

scriu fără titlu… din cât de multe aș scrie e un cerc care mă aduce aici.

scriu cu litere mici și aș vrea ca undeva pe la sfărșitul cuvintelor să se distingă din ce în ce mai puțin, să se piardă din ele. să fie nevoie să te uiți atent la ele…apoi doar să ghicești în ele. ce e afară nu mă ajută. mi-aduce aminte de tine în fiecare minut. și ploaia care cade și timpul. de ce mi-a fost bine cu tine, de ce m-am lipit de tine ca nisipul. ai fost ce-am meritat. o să intru în grevă. în grevă de tine… pentru mine. să pot să mă aduc pe mine cu picioarele pe pământ. aș fi făcut asta de ceva vreme, dar mi-e sufletul cald și-aș vrea să-l țin așa multă vreme.

e bine când scriu cu litere mici. nici eu nu mă iau așa în serios. nici tu să n-o faci. îmi cad cuvintele la picioare cum îmi cădeau hainele, una câte una. aș pune un semn de exclamare pe undeva, a bucurie. dar nu ma lasă ploaia…și nici eu nu-mi dau voie. azi sunt în grevă…de tine. aș face listă cu cerințe. cu vreo șapte condiții. îmi place șapte… mereu mi-a plăcut. ne-am întâlnit de șapte ori. am numărat… și asta îmi place să fac. știu atât de puține din ce-ți place ție. 

dar azi sunt în grevă. nu-mi pasă ce-ți place știu ce vreau eu. te vreau pe tine. cu sau fără condiții… îți vreau gura și mâinile și ochii. la mine pe gură în mâini și fața ochilor!

a meritat semnul de exclamare. eu l-am meritat. 

ce știam...

Da, știam c-o să-mi fie dor! Speram ca el să vină mult, mult mai târziu după ce-am dat dezlegare lupilor și vorbelor să facă patrulă prin sentimentele mele. Dar nu… el, cel care nu cunoaște carte și n-a citit ce ți-am scris, el a venit când a crezut el de cuvință. Pe furiș, într-o dimineață pe la 4!

M-a trezit din somn și m-a pus să te caut… în jurul meu, pe unde te-am lăsat!

Normal, nu erai nicăieri, pentru că erai în alt pat, lângă o altă femeie. Culmea e că nu te-am mai găsit nici în agenda telefonului unde salvasem numărul tău cu initiale de împrumut. Număr pe care oricum nu-l foloseam decât atunci când îl priveam dorindu-mi să mă suni. Iar tu mă sunai cu număr privat! …

Știu, în materie de tine, sunt un ”bărbat prost”. Te-am dorit și te vreau cu disperare… din ce în ce mai mult, cu cât nu te pot avea…cu atât te vreau mai mult! Ce chestie și cu iubirea asta, păgână, crudă, hapsână! Vine, te lovește, te întinde ca untul pe pâine și apoi se ascunde! Adânc. Se culcușește în suflet. Și te chinuie cu plăceri și dureri, și o face cu pasiune. Crudă pasiune…

Dorul de tine m-a dat jos din pat. Tot el o să mă culce la loc!

N-o să te las să pleci

Dragul meu,

Mi se pare sau nu, dar cred că am murit de mult! Am luat cu mine tot ce era mai frumos și mai bun... Murind am îngropat o dinastie, devenind pământ am început o eră nouă. Te-am lăsat acolo unde ne-am iubit, în camera goală fără tine, în patul încă cald și respirând a iubire, cu cearșaful încă umed de corpul tău și al meu, în amintirea clipelor ce-au fost...

N-am fost pregătită să te las să pleci... nici nu mi-am dorit vreodată! Am așteptat atât de mult să vii și să-mi fii...Tu, cu toată lumina ochilor tăi, cu toată căldura mâinilor și a gurii tale, ai știut mereu să fii acolo pentru mine. Prezentul meu ai fost...  Dar a trebuit să pleci... să te las să pleci.

Nu voi umple cu nimic golul dintre perne, îl voi lăsa așa cum a rămas după plecarea ta. Doar pentru a-l umple din când în când cu lacrimi. Până când va fi prea târziu să te mai caut și să te mai găsesc pe undeva printre gene, printre pleoape închise, printre buze deschise... Știu, mâine va fi doar amintire, dar până mâine e mult. Eu îmi încarc încă prezentul cu tine, alături, pe pernă, în patul nostru, în camera noastră, în viața noastră...

Am fost norocoși, trupurile nostre s-au regăsit în iubire și am fost vii, atât cât am fost. Ne-am căutat și ne-am iubit ca nebunii prin cioburile vieții noastre până am avut mâinile și sufletele pline de sânge și sudoare.

Și mai știu că mi-a fost bine....cu tine pe pernă, cu tine în pat, cu tine în cameră și în viața mea.