Așa sunt câteodată… eu, devreme insomniac, maniac de tine, cu toate obsesiile mele ridicate vertical pe pereți. Când nu pot dormi și mă ridic în capul oaselor în patul care frige fără tine acolo. Doar gol și pustiu și arderi… O întreagă plăcere, majoră plăcere de a fi singurul suflet din casă care calcă desculț pe podele în miez de noapte și în crăpat de ziuă bătând cărare între pat, fereastră și masa unde zace un laptop.
Așa sunt eu acum, tulburat obsesiv de trupul tău și de vorbele tale. Mă ard încet la foc mic toate tăcerile tale când eu îți doream gândurile, toate depărtarile noastre când eu căutam peste tot modalități să fim împreună. Să îți găsesc gura printre săruturi străine și ochii prin margini de poze. Să privesc ecranul telefonului de 10 ori pe noapte și de 10 ori 10 pe zi fără să formez, fără să răspund, doar să privesc și să aștept. Doar o tăcere de-a ta de la capătul celălalt. Măcar una…
Așa devin insomniac de vreme, devreme trezit din letargie. Mi-e frică să adorm ca nu cumva în lipsa mea din starea de veghe, tu să apari iar eu să nu te cuprind. Cu totul. Să te pierd printre rânduri, printre ore, printre tot ce încă nu s-a dat la o parte dintre noi să ne facă loc. Pentru a ne putea iubi în voie. De ce am voie? Pentru că sunt insomniacul suprem, cel care te urcă sus pe piedestal și te adoră în fiecare noapte în care toți ceilalți dorm. Și te visează!… De ce eu și nu un altul? Pentru că eu cunosc cel mai bine chipul tău odihnit pe pernă. Pentru că atunci când dormi eu bat cărare în casa goală de tine, între un pat și fereastră și laptop.
Așa mi-e scris! Se pare că m-am consolat cu deprinderile mele nocturne, m-am împăcat cu ideea de a nu stăpâni peste pat toate nopțile, doar pentru a-mi petrece zilele acolo cu tine! Da, am devenit insomniac, iubito! Trupul meu nu mai are noțiunea timpului. Nu vrea repaus, te vrea doar pe tine. Pe tine, care după amor, faci cărare între pat, laptop și o ferestră. Deschisă. Prin care îmi face semn viața noastră. Toată. Împreună!
