devreme insomniac

         Așa sunt câteodată… eu, devreme insomniac, maniac de tine, cu toate obsesiile mele ridicate vertical pe pereți. Când nu pot dormi și mă ridic în capul oaselor în patul care frige fără tine acolo. Doar gol și pustiu și arderi… O întreagă plăcere, majoră plăcere de a fi singurul suflet din casă care calcă desculț pe podele în miez de noapte și în crăpat de ziuă bătând cărare între pat, fereastră și masa unde zace un laptop. 

           Așa sunt eu acum, tulburat obsesiv de trupul tău și de vorbele tale. Mă ard încet la foc mic toate tăcerile tale când eu îți doream gândurile, toate depărtarile noastre când eu căutam peste tot modalități să fim împreună. Să îți găsesc gura printre săruturi străine și ochii prin margini de poze. Să privesc ecranul telefonului de 10 ori pe noapte și de 10 ori 10 pe zi fără să formez, fără să răspund, doar să privesc și să aștept. Doar o tăcere de-a ta de la capătul celălalt. Măcar una… 

           Așa devin insomniac de vreme, devreme trezit din letargie. Mi-e frică să adorm ca nu cumva în lipsa mea din starea de veghe, tu să apari iar eu să nu te cuprind. Cu totul. Să te pierd printre rânduri, printre ore, printre tot ce încă nu s-a dat la o parte dintre noi să ne facă loc. Pentru a ne putea iubi în voie. De ce am voie? Pentru că sunt insomniacul suprem, cel care te urcă sus pe piedestal și te adoră în fiecare noapte în care toți ceilalți dorm. Și te visează!… De ce eu și nu un altul? Pentru că eu cunosc cel mai bine chipul tău odihnit pe pernă. Pentru că atunci când dormi eu bat cărare în casa goală de tine, între un pat și fereastră și laptop.

            Așa mi-e scris! Se pare că m-am consolat cu deprinderile mele nocturne, m-am împăcat cu ideea de a nu stăpâni peste pat toate nopțile, doar pentru a-mi petrece zilele acolo cu tine! Da, am devenit insomniac, iubito! Trupul meu nu mai are noțiunea timpului. Nu vrea repaus, te vrea doar pe tine. Pe tine, care după amor, faci cărare între pat, laptop și o ferestră. Deschisă. Prin care îmi face semn viața noastră. Toată. Împreună!

            

grevă…de tine

scriu fără titlu… din cât de multe aș scrie e un cerc care mă aduce aici.

scriu cu litere mici și aș vrea ca undeva pe la sfărșitul cuvintelor să se distingă din ce în ce mai puțin, să se piardă din ele. să fie nevoie să te uiți atent la ele…apoi doar să ghicești în ele. ce e afară nu mă ajută. mi-aduce aminte de tine în fiecare minut. și ploaia care cade și timpul. de ce mi-a fost bine cu tine, de ce m-am lipit de tine ca nisipul. ai fost ce-am meritat. o să intru în grevă. în grevă de tine… pentru mine. să pot să mă aduc pe mine cu picioarele pe pământ. aș fi făcut asta de ceva vreme, dar mi-e sufletul cald și-aș vrea să-l țin așa multă vreme.

e bine când scriu cu litere mici. nici eu nu mă iau așa în serios. nici tu să n-o faci. îmi cad cuvintele la picioare cum îmi cădeau hainele, una câte una. aș pune un semn de exclamare pe undeva, a bucurie. dar nu ma lasă ploaia…și nici eu nu-mi dau voie. azi sunt în grevă…de tine. aș face listă cu cerințe. cu vreo șapte condiții. îmi place șapte… mereu mi-a plăcut. ne-am întâlnit de șapte ori. am numărat… și asta îmi place să fac. știu atât de puține din ce-ți place ție. 

dar azi sunt în grevă. nu-mi pasă ce-ți place știu ce vreau eu. te vreau pe tine. cu sau fără condiții… îți vreau gura și mâinile și ochii. la mine pe gură în mâini și fața ochilor!

a meritat semnul de exclamare. eu l-am meritat. 

Când nu te mai cuprinde(I)…

Luminile orașului se zăreau umede prin parbrizul spălat din când în când de stropii ce nu mai conteneau să cadă, din ce în ce mai rari, dar constanți ca și viteza mașinii ce rula la acea oră prin mijlocul orașului. Golit de emoții și de trafic, părea ireal de cuminte și așezat de-o parte și de alta a străzilor. Bărbatul privea fix înainte, reacționând doar la semnele roșii ale semafoarelor care se încăpățânau și la aceea oră înaintată să nu funcționeze pe intermitent. Playlistul își derula melodiile fără nici o grabă, iar mașina rula către casă. Către care casă?

Fusese o zi plină. Și lungă… N-a simțit când au trecut orele, doar atunci când colegii l-au asigurat că toate vor fi bine până dimineață și că nimic nu se va întâmpla cât timp va fi plecat și că poate să meargă să se odihnească, abia atunci și-a dat seama de ora înaintată. Îi era bine acolo. Acolo, printre colegii pe care îi știa parcă de-o viață și cu care petrecea ore bune din viața lui, îi era bine. Acolo era el, cu tot ce a făcut bine și corect. Acasă nu se regăsea, poate doar atunci când își strângea în brațe fata. Singurul lucru bun al unei căsnicii care nu mai mergea în direcția corectă. De ceva timp. Și mai era și Ea…

A apărut în viața lui acum câteva luni…la început timid și cu multe lacrimi… din partea ei. Habar n-avea de ce plângea atunci! Doar a simțit nevoia să-i audă vocea și  să o strângă la piept. Era un pic pierdută, un suflet temător și rătăcit pe cale. Ca și el… acum ceva timp. Poate de aceea a și sunat-o atunci. Să-și ofere lui, cel care plângea cu anii în urmă, puțină alinare. I-a plăcut vocea ei… printre acele mici sughițuri de plâns vocea ei venea caldă de la celălalt capăt al telefonului.  Aducea promisiuni…

A făcut-o să râdă… i-a adus liniște și a potolit lacrimi atunci. Doar atât. Ea a mulțumit, stânjenită de situație și de faptul că și-a descărcat sufletul. I-a promis c-o mai sună, ori de câte ori ea va vrea lucrul acesta și ori de câte ori va vrea să vorbească cu cineva. El va fi acolo. Își dorea lucrul ăsta. O făcea de atâtea ori cu colegele de muncă. Doar cu soția lui nu mai putea, nu mai găsea calea!

S-au văzut după ceva timp, își aducea aminte și acum… era pe seară, iarnă, ceața deasă invada orașul dinspre pădure. Nu se vedea nimic la mai mult de 50 de metri. Deși termometrul nu indica temperaturi sub zero, părea că un frig siberian îți intra prin coaste. Parcase mașina la intrarea în parc. Ieșise apoi să fumeze o țigară. Lângă gardul din parc, cu mâinile tremurânde își ridicase gulerul paltonului și verifica mereu telefonul mobil. Se gândea din ce în ce mai des că Ea va renunța, sau îi va fi teamă sau…nu va veni, pur și simplu. Pe partea cealaltă a parcului, o mașină opri și iși stinse farurile. Era Ea. Prin ceață, o siluetă, cu umerii ușor încordați sub paltonul lung, descheiat, pe care și-l trăgea în jurul corpului.

Pornise atunci către ea și părul ei blond și ochii ei cu gene lungi și buzele ei – toate i-au zâmbit atunci. Era frumoasă, mult mai frumoasă decât și-o închipuise. Și-au atins mâinile, ale ei erau reci. A ținut-o așa de mână, mult… vroia s-o simtă toată prin vene, s-o încălzească, s-o iubească, s-o respire. Au vorbit mult în acea seară… despre tot și toate. Ea vorbea mult să-și ascundă emoția, el vorbea mult să-și ascundă dorința. De atunci, își scriu în fiecare seară… mesaje scurte, săruturi cu fețe galbene, cu ”bună seara” și ”noapte bună”! Ar vrea s-o sune, să-I audă vocea…Nu poate să o sune, e târziu. Ea e acasă, cu ai ei! El merge acasă, la ai lui… Care casă?

Îi va scrie un mesaj, când va ajunge în parcare. Poate va răspunde… măcar atât – o vorbă de la Ea. Parcă mașina și scrise. Aprinse o țigară, ultima din noaptea asta… Rămase în mașină cu geamul coborât, savurând fumul încet, cu poftă! Aerul se răcorise după ploaie, mirosea a tei – era timpul lor! Avea poftă de Ea… fusese atunci doar un sărut, furat, pe fugă. Și gura ei și pielea ei albă. De ce nu s-au mai întâlnit de atunci? Nici el nu știe. Viața…Telefonul vibră scurt, a mesaj. ”Bună! Te sărut. Ai ajuns acasă?” Îi răspunse înapoi ”Te sun!” iar răspunsul ei veni rapid ”Da.”

Și o sună, iar vocea ei îi deveni pentru zece minute balsam pentru suflet. Pentru sufletul lui care vroia trupul ei…

***************************