grevă…de tine

scriu fără titlu… din cât de multe aș scrie e un cerc care mă aduce aici.

scriu cu litere mici și aș vrea ca undeva pe la sfărșitul cuvintelor să se distingă din ce în ce mai puțin, să se piardă din ele. să fie nevoie să te uiți atent la ele…apoi doar să ghicești în ele. ce e afară nu mă ajută. mi-aduce aminte de tine în fiecare minut. și ploaia care cade și timpul. de ce mi-a fost bine cu tine, de ce m-am lipit de tine ca nisipul. ai fost ce-am meritat. o să intru în grevă. în grevă de tine… pentru mine. să pot să mă aduc pe mine cu picioarele pe pământ. aș fi făcut asta de ceva vreme, dar mi-e sufletul cald și-aș vrea să-l țin așa multă vreme.

e bine când scriu cu litere mici. nici eu nu mă iau așa în serios. nici tu să n-o faci. îmi cad cuvintele la picioare cum îmi cădeau hainele, una câte una. aș pune un semn de exclamare pe undeva, a bucurie. dar nu ma lasă ploaia…și nici eu nu-mi dau voie. azi sunt în grevă…de tine. aș face listă cu cerințe. cu vreo șapte condiții. îmi place șapte… mereu mi-a plăcut. ne-am întâlnit de șapte ori. am numărat… și asta îmi place să fac. știu atât de puține din ce-ți place ție. 

dar azi sunt în grevă. nu-mi pasă ce-ți place știu ce vreau eu. te vreau pe tine. cu sau fără condiții… îți vreau gura și mâinile și ochii. la mine pe gură în mâini și fața ochilor!

a meritat semnul de exclamare. eu l-am meritat. 

N-o să te las să pleci

Dragul meu,

Mi se pare sau nu, dar cred că am murit de mult! Am luat cu mine tot ce era mai frumos și mai bun... Murind am îngropat o dinastie, devenind pământ am început o eră nouă. Te-am lăsat acolo unde ne-am iubit, în camera goală fără tine, în patul încă cald și respirând a iubire, cu cearșaful încă umed de corpul tău și al meu, în amintirea clipelor ce-au fost...

N-am fost pregătită să te las să pleci... nici nu mi-am dorit vreodată! Am așteptat atât de mult să vii și să-mi fii...Tu, cu toată lumina ochilor tăi, cu toată căldura mâinilor și a gurii tale, ai știut mereu să fii acolo pentru mine. Prezentul meu ai fost...  Dar a trebuit să pleci... să te las să pleci.

Nu voi umple cu nimic golul dintre perne, îl voi lăsa așa cum a rămas după plecarea ta. Doar pentru a-l umple din când în când cu lacrimi. Până când va fi prea târziu să te mai caut și să te mai găsesc pe undeva printre gene, printre pleoape închise, printre buze deschise... Știu, mâine va fi doar amintire, dar până mâine e mult. Eu îmi încarc încă prezentul cu tine, alături, pe pernă, în patul nostru, în camera noastră, în viața noastră...

Am fost norocoși, trupurile nostre s-au regăsit în iubire și am fost vii, atât cât am fost. Ne-am căutat și ne-am iubit ca nebunii prin cioburile vieții noastre până am avut mâinile și sufletele pline de sânge și sudoare.

Și mai știu că mi-a fost bine....cu tine pe pernă, cu tine în pat, cu tine în cameră și în viața mea.

EU-TU…

Draga mea,

Am luat de mână bucuria și tristețea și le-am făcut ghem de sfoară cu care mă leg la cap! Îmi răsună în inimă cuvintele tale și tot ce pot să fac e să sper că te voi revedea curând... Ai devenit pe nesimțite punctul meu de sprijin... mă plec peste tine și dau peste cap tot ce am adunat corect și firesc până acum. Ești cu mine în tot ce fac și pe unde mă poartă viața. Iar buzele tale au rămas acolo unde le-ai lăsat... în siguranță pe buzele mele! Mă gândesc că le-aș face troiță cu icoană și cruce, ca toți să le vadă, ca toți să se închine la ele ca la altarul iubirii mele.

Te adun în mine bucată cu bucată de pe unde mi te-am risipit.

Nu-mi mai alinta sufletul, iubito! Lasă-mă doar să te admir... Cât de mult semănăm noi cu o paletă de culori! Doar ploaia ne poate despărți, doar ea, cea care ne-a unit și ne-a împreunat culorile și mâinile și inimile!

Verdele ochilor tăi a intrat în negrul ochilor mei. Părul tau negru s-a revarsat cald peste părul meu galben. Roșul gurii tale a intrat în roșul gurii mele. Albul pielii tale s-a revarsat cald peste tot trupul meu fierbinte și nerăbdător.

Te aștept și la ploaia ce vine să-mi aduci în suflet aceeași paletă de culori. Culorile tale cu gust de ploaie de primavara...

Te aștept...

vorbe-n scris

Dragul meu,
Primăvara începe să-și depene încet dar sigur timpurile noi... Trece peste suflete un vânt molcom cu miros de frezii și puritate. Strada răsare albă, din umbra plopilor, perene semne de exclamare îndreptate spre cer, spre plus infinit. Strada mea care străbate de la un capăt la altul orasul, eternă coloană vertebrală în care noi formăm lichidul miraculos al inteligenței, substanța cenușie, ca o măsură a sensibilității noastre.

E primavară, și-mi vine să mă sprijin cu fruntea de cer, să-l simt albastru și răcoros pe frunte. Trec pe strada mea. Cu mine duc noian de amintiri, cu bucurii și fericiri. E primavară și soarele măsoară – pentru a câta oară? – secundele anotimpului de iubit!

Mă cufund în primăvară ca în al doilea anotimp al existenței mele, iau de la capăt povestea și o rescriu încet, gândind fiecare pas, fiecare măsură! Îmi număr pașii pe asfalt precum clipele petrecute cu tine, una, două, trei...Le simt în talpă, fierbinți și reale. Le simt pe trup, pe-acolo pe unde buzele tale au zăbovit puțin. Le simt în respirația de verde a pământului abia soare și abia curățire!

Sânii mei poartă cu mândrie urmele mâinilor tale, iar sufletul meu se hrănește încă cu amintirea lor. Buzele mele au încă căldura buzelor tale dar tânjesc încă după ale tale...

Iubite, hai să-ți spun cuvinte verzi la fereastră!

Mi-e dor de tine și-ți cânt culoarea prin toata ploaia orașului. Am rămas suspendată în mijlocul vieții și nu știu de unde să mă încep și unde să mă termin. Te caut pe toate străzile, prin toate parcurile. Te simt aproape, dar nu știu de unde să mi te adun. Esti ca o negăsire! Plutești pe undeva, printre pământ și cer, dar e atât de bine cu tine! Mi-e dor, tare dor!...

Îți scriu dintre copaci, eu, cel mai verde…