vorbe-n scris

Dragul meu,
Primăvara începe să-și depene încet dar sigur timpurile noi... Trece peste suflete un vânt molcom cu miros de frezii și puritate. Strada răsare albă, din umbra plopilor, perene semne de exclamare îndreptate spre cer, spre plus infinit. Strada mea care străbate de la un capăt la altul orasul, eternă coloană vertebrală în care noi formăm lichidul miraculos al inteligenței, substanța cenușie, ca o măsură a sensibilității noastre.

E primavară, și-mi vine să mă sprijin cu fruntea de cer, să-l simt albastru și răcoros pe frunte. Trec pe strada mea. Cu mine duc noian de amintiri, cu bucurii și fericiri. E primavară și soarele măsoară – pentru a câta oară? – secundele anotimpului de iubit!

Mă cufund în primăvară ca în al doilea anotimp al existenței mele, iau de la capăt povestea și o rescriu încet, gândind fiecare pas, fiecare măsură! Îmi număr pașii pe asfalt precum clipele petrecute cu tine, una, două, trei...Le simt în talpă, fierbinți și reale. Le simt pe trup, pe-acolo pe unde buzele tale au zăbovit puțin. Le simt în respirația de verde a pământului abia soare și abia curățire!

Sânii mei poartă cu mândrie urmele mâinilor tale, iar sufletul meu se hrănește încă cu amintirea lor. Buzele mele au încă căldura buzelor tale dar tânjesc încă după ale tale...

Iubite, hai să-ți spun cuvinte verzi la fereastră!

Mi-e dor de tine și-ți cânt culoarea prin toata ploaia orașului. Am rămas suspendată în mijlocul vieții și nu știu de unde să mă încep și unde să mă termin. Te caut pe toate străzile, prin toate parcurile. Te simt aproape, dar nu știu de unde să mi te adun. Esti ca o negăsire! Plutești pe undeva, printre pământ și cer, dar e atât de bine cu tine! Mi-e dor, tare dor!...

Îți scriu dintre copaci, eu, cel mai verde…