Dragul meu,
Mi se pare sau nu, dar cred că am murit
de mult! Am luat cu mine tot ce era mai frumos și mai bun... Murind am îngropat
o dinastie, devenind pământ am început o eră nouă. Te-am lăsat acolo unde ne-am
iubit, în camera goală fără tine, în patul încă cald și respirând a iubire, cu
cearșaful încă umed de corpul tău și al meu, în amintirea clipelor ce-au
fost...
N-am fost pregătită să te las să
pleci... nici nu mi-am dorit vreodată! Am așteptat atât de mult să vii și să-mi
fii...Tu, cu toată lumina ochilor tăi, cu toată căldura mâinilor și a gurii
tale, ai știut mereu să fii acolo pentru mine. Prezentul meu ai fost... Dar a trebuit să pleci... să te las să pleci.
Nu voi umple cu nimic golul dintre
perne, îl voi lăsa așa cum a rămas după plecarea ta. Doar pentru a-l umple din
când în când cu lacrimi. Până când va fi prea târziu să te mai caut și să te
mai găsesc pe undeva printre gene, printre pleoape închise, printre buze
deschise... Știu, mâine va fi doar amintire, dar până mâine e mult. Eu îmi
încarc încă prezentul cu tine, alături, pe pernă, în patul nostru, în camera
noastră, în viața noastră...
Am fost norocoși, trupurile nostre s-au
regăsit în iubire și am fost vii, atât cât am fost. Ne-am căutat și ne-am iubit
ca nebunii prin cioburile vieții noastre până am avut mâinile și sufletele
pline de sânge și sudoare.
Și mai știu că mi-a fost bine....cu
tine pe pernă, cu tine în pat, cu tine în cameră și în viața mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu