Când n-ai nimic de spus, mai bine taci

Da, apreciez întotdeauna onestitatea de a nu spune nimic atunci când nimicul e tot ce îți trece prin cap. A spune cuvinte de dragul vorbelor e și asta  ceva… Au mai făcut-o și alții! Iar câteodată chiar le ieșea bine! Novice cum sunt, îmi aduc aminte de Nichita și de multele lui necuvinte…că bine le zicea.
Sunt în întrecere cu mine însămi să tac! Deși cuvintele îmi stau în gât, gata să iasă afară.
Realizez că nu am ceva clar de spus, care să însemne ceva pentru cineva… ci doar pentru mine. De ce le-aș spune? Ele îmi furnică pielea capului numai mie! Pe dinăuntru… Ele vor să fie scoase afară… să-și ițească capul și să vadă lumina zilei. Le dau în cap și le țin bine ascunse, sau le vomit încet, una cîte una. Să nu doară! În closetul personal, nevăzută, neauzită de nimeni.

Da, cuvintele cu nimic în ele nu sunt bune. Doar pentru cel ce le rumegă în cap și le soarbe amarul sau dulceața. Care se duce pe gât în jos și te hrănesc cu durere sau bucurie.
A fi onest cu tine e cel mai greu lucru… apoi urmează onestitatea față de ceilalti. Dar pentru asta trebuie să folosești cuvinte. Cuvinte care nu ies când vrei tu, cuvinte care nu ies decât când vor ele. Dumnealor…

E ușor să te joci cu ele, cuvintele… să le pui în înțelesuri care au sens. Ce te faci când nu au nici o noimă și dai cu ele în dreapta și-n stânga? Că așa îți ies, de-a valma din tine. Iar noi uităm câtă putere au ele, cât curaj! Cât de ușor pot ele să ridice, cât tupeu au ele să omoare. Mă feresc de cuvinte care nu spun nimic. Nimicul e și mai grav. Poate fi interpretat…

Cum ziceam, când n-ai nimic de spus, mai bine taci…