EU-TU…

Draga mea,

Am luat de mână bucuria și tristețea și le-am făcut ghem de sfoară cu care mă leg la cap! Îmi răsună în inimă cuvintele tale și tot ce pot să fac e să sper că te voi revedea curând... Ai devenit pe nesimțite punctul meu de sprijin... mă plec peste tine și dau peste cap tot ce am adunat corect și firesc până acum. Ești cu mine în tot ce fac și pe unde mă poartă viața. Iar buzele tale au rămas acolo unde le-ai lăsat... în siguranță pe buzele mele! Mă gândesc că le-aș face troiță cu icoană și cruce, ca toți să le vadă, ca toți să se închine la ele ca la altarul iubirii mele.

Te adun în mine bucată cu bucată de pe unde mi te-am risipit.

Nu-mi mai alinta sufletul, iubito! Lasă-mă doar să te admir... Cât de mult semănăm noi cu o paletă de culori! Doar ploaia ne poate despărți, doar ea, cea care ne-a unit și ne-a împreunat culorile și mâinile și inimile!

Verdele ochilor tăi a intrat în negrul ochilor mei. Părul tau negru s-a revarsat cald peste părul meu galben. Roșul gurii tale a intrat în roșul gurii mele. Albul pielii tale s-a revarsat cald peste tot trupul meu fierbinte și nerăbdător.

Te aștept și la ploaia ce vine să-mi aduci în suflet aceeași paletă de culori. Culorile tale cu gust de ploaie de primavara...

Te aștept...

vorbe-n scris

Dragul meu,
Primăvara începe să-și depene încet dar sigur timpurile noi... Trece peste suflete un vânt molcom cu miros de frezii și puritate. Strada răsare albă, din umbra plopilor, perene semne de exclamare îndreptate spre cer, spre plus infinit. Strada mea care străbate de la un capăt la altul orasul, eternă coloană vertebrală în care noi formăm lichidul miraculos al inteligenței, substanța cenușie, ca o măsură a sensibilității noastre.

E primavară, și-mi vine să mă sprijin cu fruntea de cer, să-l simt albastru și răcoros pe frunte. Trec pe strada mea. Cu mine duc noian de amintiri, cu bucurii și fericiri. E primavară și soarele măsoară – pentru a câta oară? – secundele anotimpului de iubit!

Mă cufund în primăvară ca în al doilea anotimp al existenței mele, iau de la capăt povestea și o rescriu încet, gândind fiecare pas, fiecare măsură! Îmi număr pașii pe asfalt precum clipele petrecute cu tine, una, două, trei...Le simt în talpă, fierbinți și reale. Le simt pe trup, pe-acolo pe unde buzele tale au zăbovit puțin. Le simt în respirația de verde a pământului abia soare și abia curățire!

Sânii mei poartă cu mândrie urmele mâinilor tale, iar sufletul meu se hrănește încă cu amintirea lor. Buzele mele au încă căldura buzelor tale dar tânjesc încă după ale tale...

Iubite, hai să-ți spun cuvinte verzi la fereastră!

Mi-e dor de tine și-ți cânt culoarea prin toata ploaia orașului. Am rămas suspendată în mijlocul vieții și nu știu de unde să mă încep și unde să mă termin. Te caut pe toate străzile, prin toate parcurile. Te simt aproape, dar nu știu de unde să mi te adun. Esti ca o negăsire! Plutești pe undeva, printre pământ și cer, dar e atât de bine cu tine! Mi-e dor, tare dor!...

Îți scriu dintre copaci, eu, cel mai verde…

Când n-ai nimic de spus, mai bine taci

Da, apreciez întotdeauna onestitatea de a nu spune nimic atunci când nimicul e tot ce îți trece prin cap. A spune cuvinte de dragul vorbelor e și asta  ceva… Au mai făcut-o și alții! Iar câteodată chiar le ieșea bine! Novice cum sunt, îmi aduc aminte de Nichita și de multele lui necuvinte…că bine le zicea.
Sunt în întrecere cu mine însămi să tac! Deși cuvintele îmi stau în gât, gata să iasă afară.
Realizez că nu am ceva clar de spus, care să însemne ceva pentru cineva… ci doar pentru mine. De ce le-aș spune? Ele îmi furnică pielea capului numai mie! Pe dinăuntru… Ele vor să fie scoase afară… să-și ițească capul și să vadă lumina zilei. Le dau în cap și le țin bine ascunse, sau le vomit încet, una cîte una. Să nu doară! În closetul personal, nevăzută, neauzită de nimeni.

Da, cuvintele cu nimic în ele nu sunt bune. Doar pentru cel ce le rumegă în cap și le soarbe amarul sau dulceața. Care se duce pe gât în jos și te hrănesc cu durere sau bucurie.
A fi onest cu tine e cel mai greu lucru… apoi urmează onestitatea față de ceilalti. Dar pentru asta trebuie să folosești cuvinte. Cuvinte care nu ies când vrei tu, cuvinte care nu ies decât când vor ele. Dumnealor…

E ușor să te joci cu ele, cuvintele… să le pui în înțelesuri care au sens. Ce te faci când nu au nici o noimă și dai cu ele în dreapta și-n stânga? Că așa îți ies, de-a valma din tine. Iar noi uităm câtă putere au ele, cât curaj! Cât de ușor pot ele să ridice, cât tupeu au ele să omoare. Mă feresc de cuvinte care nu spun nimic. Nimicul e și mai grav. Poate fi interpretat…

Cum ziceam, când n-ai nimic de spus, mai bine taci…